Ecologia : de la stiinta la constiinta

Ca in cazul multor discipline, numele si definitia conferite ecologiei, spun mult pentru cei chemati sa ii cunoasca continentul si sa-i patrunda semnificatiile. In privinta denumirii, termenul de ecologie s-a impus in atentia opiniei publice occidentale mai ales dupa 1970, iar in Europa centrala si de est cu precadere in ultimul deceniu.

O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele maree negre ori accidente nucleare in frunte cu cel de la Cernobal (26 aprilie 1986) au zguduit din inertie opinia publica si a introdus treptat ecologia in randul preocuparilor individului si comunitatilor. Se redescoperea astfel un concert si un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuita biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de nastere 1866, pe cand acesta functiona ca profesor la Universitatea din Sena.

În mod curent, se considerã cã o bunã definiţie trebuie sã ne permitã recunoaşterea sigurã a obiectului definit. Şi din acest punct de vedere Haeckel rãmâne un clasic. Definiţia sa, cuprinsã în aceeaşi lucrare care a lansat termenul şi conform cãruia “Prin ecologie înţelegem totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, în sens larg toate condiţiile de existenţã”, constituie şi în prezent fundamentul definiţiilor acestei ramuri ale biologiei. Dacã omul de ştiinţã german este naşul de nume al ecologiei, fondatorul sãu pe conţinut rãmâne, mai degrabã, Charles Darwin, al cãrui discipol a fost. Cele douã lucrãri ale acestuia “Originea speciilor” (1859) şi “Descendenţa omului” (1871), formulau douã idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenţa mediului asupra speciilor vii şi apartenenţa speciei umane la lumea naturalã. Celebrul naturalist englez a relevat dependenţele strânse şi o stare de echilibru optim între diferitele specii de plante şi animale. Cu o asemenea moştenire, ecologia este astãzi definitã, de regulã, ca fiind studiul relaţiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor ori ştiinţa interrelaţiilor organismelor vii cu mediul lor.

Nãscutã ca o ramurã a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strãlucit viitor social. Dar, treptat implicaţiile sale s-au diversificat, amplificat şi complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologiştii au prevãzut degradarea lor treptatã; dupã câteva decenii, dezvoltarea societãţilor industriale a modificat profund mediul planetar. Apariţia şi amplificarea poluãrilor, dispariţia unor specii, afirmarea problemelor globale ş.a., au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevatã tot de ecologie este şi ea fundamentalã: omul nu poate sã acţioneze la nesfârşit asupra mediului sãu fãrã a pune în discuţie ruperea absolutã a echilibrelor ecologice esenţiale. Pe aceastã cale s-a impus o altã noţiune - problemã cheie a lumii contemporane: protecţia mediului. Totodatã, pe mãsura conştientizãrii mizei ecologice, ştiinţele biologice au fãcut apel la ştiinţele umane: etnologia a denunţat decivilizarea promovatã de occidentali contra etniilor şi culturilor minoritare; demografia s-a confruntat cu creşterea mondialã a populaţiei şi impactului, pe mãsurã, asupra mediului, sociologia a perceput un rãzboi între societate şi naturã; cuvinte precum naturã, ştiinţã, tehnicã, au trezit filozofia care a hrãnit vechile sale dezbateri asupra acestor noi constatãri.

Aşa cum se întâmplã în lumea modernã, aceste probleme au invadat deopotrivã şi economia şi politica pentru a cãuta cauzele crizei ecologice şi a credita soluţii posibile. O ecologie politicã a interpelat economia politicã şi, ca o consecinţã, la nivelul mişcãrii sociale s-a impus un nou curent de gândire şi acţiune: ecologismul. Trecerea ecologiei de la stadiul de simplã disciplinã ştiinţificã la cea de problemã a conştiinţei comune, naţionalã şi internaţionalã cu expresii corespunzãtoare la nivelul teoriei şi acţiunii militante reprezintã una din marile cuceriri ale secolului XX.